Aveam 25 de ani, eram la mare, în compania Lui. Şase luni de iubire deplină, înălţătoare, profundă, autentică, extaziantă, nebună, erotică şi ... aşa mai departe. Îl găsisem! Îl aflasem! După 15 ani de visat la el, de pregătiri pentru el, de tatonări în căutarea lui, de drumuri greşite, căderi şi reveniri. Mda... 15 ani, am zis bine, pentru că de pe la 10 ani am început să visez la El - poate chiar mai devreme, dacă ar fi să fiu sinceră şi să intru în TOATE detaliile...
M-am uitat toată adolescenţa cu inima la gura la filme romantice, adăugând rând pe rând câte o trăsătură, o nuanţă, o calitate în plus profilului Lui, care devenea din ce în ce mai palpabil, mai credibil, mai aproape. Cu fiecare relaţie eşuată, mă simţeam cu un pas mai aproape de el. Ştiam că se apropie de mine şi eu de el, cu o certitudine aproape paranormală.
Eu şi El. Relaţia la care visasem. Vă daţi seama că l-am testat, nu am crezut că este Făt Frumos, aşa, din prima. L-am trecut prin toate testele din „programul” meu, de la testul alegerii între amicii lui şi mine, prin „mă doare capul îngrozitor, vrei să-mi faci un masaj?”- şi a fost un masaj pe bune, nu un preludiu!, la testele „vii cu mine la shopping?”- a rezistat cu stoicism şi mi-a dat chiar feedback util, la „sunt gata în cinci minute” – timp real 35 de minute ; apoi „în seara asta ajung târziu şi nu apuc să gătesc”- a gătit el; şi „hai la film”- a fost unul romantic nu cu mafioţi badass şi soldaţi intergalactici, trecând prin „vacanţa o facem fifty-fifty” – a plătit el tot, şi până la teste de calibru mare, gen „ţi-l prezint pe tatăl meu, general în rezervă” – s-au împrietenit în 5 minute şi „te-ai gândit cum va fi când vei avea familia ta, copiii tăi?” la care el a răspuns inocent „nu, până nu te-am întâlnit pe tine”. Deci, da? Cam aşa ceva...
Ce să mai spun? Pluteam în al nouălea cer, eram la maximul capacităţii mele fizice şi sufleteşti, zburam cu aripile larg deschise, ca un şoim ce se avântă spre înălţimi! Credeam că lumea mi-e deschisă şi că pot face orice. Aşteptasem un astfel de bărbat toată viaţa, după cum am spus, pentru că în „jocul meu” el era declicul, condiţia fericirii mele. Da, bine, vă aud cum mă judecaţi, cum comentaţi „păi da, aşa păţeşti dacă îţi condiţionezi fericirea de lucruri trecătoare sau chiar de oameni”. Ipocriţilor, parcă voi faceţi altfel!
Eram la mare. Seara, pe plajă, strânşi unul în altul, ne făceam confesiuni. Eu i-am mărturisit că l-am testat şi am fost afurisită cu el la început, ca să văd dacă mă merită şi mă vrea cu-adevărat. El mi-a mărturisit că în seara în care am făcut prima dată dragoste, după ce a plecat de la mine s-a dus şi a făcut dragoste cu alta, cineva de la el de la muncă, cu care flirtase ocazional. De ce?!?!?!?! Pentru că femeile din viaţa lui l-au rănit de fiecare dată şi învăţase să fie precaut, adică să se asigure că are un „plan de rezervă”. Când m-a întâlnit pe mine eram prea bună pentru a fi adevărată şi presimţea că dacă îl voi răni, va cădea de foarte sus. Aşa că s-a asigurat, omu’, ca să nu sufere foarte tare. Cât a durat relaţia cu ea? O nimica toată: cam trei luni, timp în care şi-a dat seama că nu-l voi răni, că sunt ceea ce îşi doreşte. Apoi a decis că pe mine mă vrea şi a încheiat-o cu ea.
......................
Stăteam pe malul mării, la răsărit, privind în gol la valurile care se spărgeau insolente de malul zrdenţuit. Fusese furtună în larg cu o zi în urmă: aerul era răcoros şi proaspăt, marea turcoaz şi translucidă, proaspătă şi revigorată. Eu? O epavă. Totul în jur era feeric şi perfect. Viaţa îşi continua cursul, programul Matricii rula netulburat în continuare. Pentru mine asta era un sacrilegiu. Cum putea să nu-i pese? Ei, lumii, de mine, de tagedia mea? Cum de nu se rupsese pământul în două, cum de Universul nu se retrăsese în nemanifestare la ţipătul sfâşietor al inimii mele distruse?
În urmă cu doar câteva zile eram în plin avânt spre înlăţimi, viaţa era plină de promisiuni şi de evenimente viitoare minunate. Acum aveam aripile rupte, ca să continui metafora, sufletul pustiu şi privirea goală. Nimic nu mai rămăsese din povestea mea. Nimic nu mai rămăsese din mine, decât o carcasă goală şi mută. Dar mint, mai rămăsese ceva. O întrebare care mi se rotea în cap, la infinit, nelăsându-mă în pace: „Cum a putut să-mi facă asta? Cum a putut să-mi facă asta?” şi variaţiunile ei: „De ce mi se întâmplă mie, Cu ce-am greşit, De ce s-a petrecut aşa?”
Simţeam că murisem odată cu mărturisirea lui. Ca şi cum nişte cuvinte au avut puterea de a-mi extrage seva vieţii din vene, lăsându-mă la stadiul de organism şi... atât. Asta eram: doar un corp care funcţionează, dar e lipsit de spirit, de viaţă. De la nişte cuvinte...
Bineînţeles că n-am mai vrut să-l văd. Bineînţeles că am încercat să mă consolez cu gândul că poate el pur şi simplu nu fusese El, Făt Frumos, aşa cum o mai făcusem în trecut, cu alţii... Bineînţeles că am încercat să mă adun din cele o mie de vânturi în care confesiunea lui mă propulsase... Degeaba! Nu mai mergea. Nu mai aveam puterea s-o iau de la început. Şi, mai era ceva: privind în urmă, după şase luni de la şocul iniţial, a trebuit să recunosc că fusese mai mult decât credibil; el îmi bifase toate căsuţele la modul cel mai autentic şi mai natural. Atât cât fusese, el chiar fusese Făt Frumos. Nu aveam nimic să-i reproşez. Era al naibii de enervantă şi de obositoare concluzia asta. Ar fi fost mult mai simplu să-i găsesc defectele şi să mă consolez cu ele. Dar el nu le avea. Pur şi simplu se purtase cum trebuia.
O contradicţie obositoare şi o concluzie tulburătoare: el fusese Făt Frumos şi în acelaşi timp nu fusese Făt Frumos. Cum era posibil aşa ceva? În niciun film, în niciun roman nu exista această incertitudine. 2000 de ani de creştinism au demonstrat foarte clar, cu acte în regulă, că binele şi răul sunt separate şi că e uşor să le distingi. Nu? Unde se mai pomenise aşa ceva? Cum putea el să fie şi să nu fie Făt Frumos?
M-am chinuit alte şase luni să răspund la această întrebare. Eram din nou pe malul mării, singură, privind în gol, la valurile insolente. Puţin îi păsa ei, mării, sau Universului, sau măcar lui Dumnezeu de dilema mea. Iar mie puţin îmi păsa de mare, de Univers, sau de Dumnezeu. Tot Făt Frumos îmi dădea bătăi de cap.
În spatele meu doi copii se jucau în nisip. De fapt, presupun că se jucau, nu ştiu exact, pentru că erau în spatele meu şi pentru că, după cum spuneam, puţin îmi păsa. Cu toate astea, ei mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna. „Nu te uita de-acolo, că nu se vede, uită-te de aici! Uită-te de aici, dacă vrei să vezi!”
V-aţi prins, nu? Poate că Universului, lui Dumnezeu sau... mării i se făcuse milă de mine. Şi-mi dăduse soluţia. „Nu te uita de acolo, uită-te de aici, dacă vrei să vezi!” Bineînţeles! Cum de nu mă gândisem la asta? Cum am putut să fiu atât de idioată încât să nu mă prind? Bineînţeles că era posibil! Asta explica totul! Revelaţia caldă a coborât asupra mea şi m-a învăluit în miile de biţi de informaţie. Piesele împrăştiate ale puzzle-ului din mintea mea se aşezau fiecare la locul lui, într-o ordine perfectă. Da, asta era! Nu se putea să fie altfel! Fragmente de idei, de fraze citite cine ştie pe unde, replici din filme mai mult sau mai puţin docte, sfaturi, frânturi de conversaţii, toate căpătau sens acum. Vedeam ecranul gol al minţii mele, umplându-se de logica acestei ecuaţii care se rezolva de la sine. Ca să n-o mai lungesc: Problema era: Făt Frumos. Acesta este q.e.d –ul.
Vedeam acum clar că problema nu fusese la ei, bărbaţii din viaţa mea, ci la mine, pentru că aplicasem un tipar rigid, prostesc şi ireal unor fiinţe reale, unor oameni. Înţelegeam acum că romantismul meu pueril alimentat de clişeele din filme primise o lovitură de graţie, menită să mă trezească la realitate. Şi că asta fusese un lucru bun! Nu, nu există Făt Frumos, aşa cum nu există Ileana Cosânzeana, Moş Crăciun sau politicieni dezinteresaţi.
Vedeam ca prin vis toate relaţiile din trecut, la care renunţasem din cauza lui Făt Frumos. Vedeam mai ales relaţia cu El, cum îi dădusem cu piciorul din cauza lui Făt Frumos.
O ură viscerală a început să se rotească în mine. Am început să urlu ca o descreierată, la vânt, la nisip, la apă... şi nu mi-era de-ajuns. Simţeam că-mi ratasem viaţa din cauza lui. A lui Făt Frumos! Că dădusem iubirea aceea caldă, vie, reală, autentică, pe un vis ireal şi gol. Îl uram din tot sufletul! Atunci am hotărât: Mi-am luat Coltul şi m-am dus la el.
L-am găsit întins pe şezlongul din faţa hotelului, perfect cum era, ca un Adonis, bine dispus şi mereu îndrogostit de mine. I-am zâmbit dulce şi i-am spus „Adio”. Apoi, cu calm şi fără patimă, dar cu o infinită claritate am ochit spre fruntea lui şi am apăsat trăgaci. Detunătura a răsunat, reverberând în fereastra franţuzească de la parterul hotelului. Am simţit cum mintea îmi explodează în mii de bucăţele. Am armat din nou, am ochit spre inimă şi am apăsat pe trăgaci. Am simţit că inima mea era descătuşată. Am armat din nou, am ochit spre sexul lui şi am apăsat pe trăgaci. Am simţit că sunt vie. ( Ok, poate am fost puţin dramatică, pentru că oricum îl omorâsem din prima, dar a trebuit să fac acele gesturi până la capăt. A trebuit să mă dezleg de lanţurile lui perverse.)
Aşa l-am omorât pe Făt Frumos.
Trupul lui ciuruit de gloanţe s-a volatilizat în faţa ochilor mei. Mă simţeam, în sfârşit, liberă. Aveam puterea de a-mi alege singură bărbaţii. Am rămas acolo, nu mai ştiu cât timp, contemplând consecinţele acţiunilor mele. Comisesem o crimă iar efectul era ieşirea mea din închisoare. Am savurat adierea libertăţii din trupul meu. Ştiam că viaţa mea se schimbase radical. Ştiam că eu nu mai eram aceeaşi.
Am întins mâna după telefon. Am format. Vocea lui s-a auzit curioasă, dar tot blândă, în aparat.
Alo?
Hei... voiam doar să-ţi spun că regret acum că am plecat. Acum înţeleg. Şi am de gând să
fac ceva în legătură cu asta.
Apoi am închis telefonul şi am urcat să-mi fac bagajele. Aveam de lucru. Aveam sens. Plecam pentru prima dată într-o misiune. Aceea de a-mi recupera iubirea.
